Medicina ortomoleculară reprezintă o ramură a medicinei complementare, orientată către menținerea stării de sănătate și susținerea organismului în diverse afecțiuni prin optimizarea concentrațiilor unor substanțe prezente în mod fiziologic în corpul uman, precum vitaminele, mineralele, aminoacizii și alți micronutrienți esențiali.
Termenul a fost introdus în anul 1968 de către chimistul Linus Pauling, laureat a două Premii Nobel, care a susținut rolul administrării vitaminei C în doze crescute pentru prevenție și suport terapeutic în diferite patologii.
Conceptul central și principiile de bază
Termenul „orto” provine din limba greacă și semnifică „corect” sau „adecvat”, medicina ortomoleculară având la bază principiul restabilirii unui echilibru biochimic optim prin utilizarea „moleculelor potrivite” pentru fiecare organism.
Principiile fundamentale ale acestei abordări includ:
- utilizarea substanțelor naturale, respectiv a compușilor pe care organismul îi recunoaște și îi utilizează în mod fiziologic, precum nutrienții, enzimele și antioxidanții;
- administrarea personalizată a dozelor, care poate include, în anumite situații, doze superioare aportului zilnic recomandat, în funcție de contextul clinic și obiectivele terapeutice;
- individualizarea conduitei terapeutice, pornind de la premisa că fiecare pacient prezintă particularități biochimice, genetice și metabolice distincte;
- orientarea către prevenție și suport terapeutic, atât pentru menținerea unei stări optime de sănătate, cât și ca adjuvant în managementul unor afecțiuni acute sau cronice.
Această abordare pune accent pe evaluarea integrată a pacientului și pe adaptarea intervențiilor în funcție de necesitățile biologice individuale.
